O vară cu peripeții

Toyota-150x150-tehnologieDacă mă întreabă cineva de ce numele blogului conține cuvântul “optimism” o să se lămurească după ce citește mica mea aventură cu șofatul vara trecută.

Pornesc de la a spune că îmi este frică să șofez. Viteza de 20 de km pe oră mi se pare numai potrivită. Mi-am făcut permis pentru că, cine știe, poate îmi trebuie odată. Și mi-a trebuit în vara lui 2009 când ne-am dus în vizită la ai noștri la țară. Mama, curajoasă de fel, dar neștiindu-mi mica problemă cu șofatul, a propus să fiu eu șoferul, pentru că frate-miu nu are permis. Mi s-a făcut inima cât un purice. Am ripostat zicând că nu mă pricep, deși am permis de ani de zile, că nu știu cum arată o mașină și cine știe câte alte scuze. Nu a funcționat tactica. Mergem, și cu asta basta.

Cum nu aveam mașină un prieten bun cu frate-meu s-a încumetat să ne-o împrumute pe-a lui. Săracul de el, nici nu știa în ce stare aveam să i-o aduc înapoi.

Eram stresat. Trebuia să plecăm deja de la 8 dimineața și se făcuse 1 după-masa. Doamne sfinte, aglomerația e teroarea mea. Cum își imaginează ei că voi conduce printre atâtea mașini ca să ies din oraș!? Mi-am luat purecul de inimă în brațe și am coborât să văd mașina când a adus-o într-un sfârșit. “Opel Omega 2, la 2000 cmc, pe benzină, din anii optzeci”, îmi face frate-miu introducerea. El știe a șofa, dar nu are permis. Eu am permis, dar nu știu a șofa. Oricum nu înțelegeam ce zice. Cu permis sau fără tot ce știu despre o mașină e că are patru roți, un volan și un schimbător de viteze. Uitasem, și trei pedale. Meniul complet.

M-am așezat pe locul șofeului și mă uitam ca mâța-n calendar. Unde-i una, unde-i alta…
– Frate-meu, de unde pornesc mașina că nu face nimic când întorc cheia în locașul ei? am intrebat văzând că netrebnica îmi rânjește și de-al dracu nu mișca orice-aș face.
– Manule, învârți cheia și ții apăsat pe buton până pornește, fu răspunsul scurt a lui Cipri. El știa mașina, dar pentru drumul de la Brașov la Iași trebuia să conducă cineva cu permis. Măgăreața a picat pe mine. Ce nenorocire.
– Bun, și când schimb vitezele? Vedeam că nu este niciun turometru să mă orientez și eu ca tot omul. Nu că aș fi știut la ce turații se face schimbarea…
– Las’ că auzi când urlă motorul și mai sunt și eu aici să îți zic! Va să zică, frate-miu ăsta chiar știe despre ce e vorba. Ce bine că vine și el.

După o scurtă pauză am pornit mașina și am făcut o tură în jurul blocului, Ce mai, acum eram șef. Parcă îmi venea curajul înapoi. Doar mergeam cu 20 de kilometri pe oră. Nu se putea întâmpla nimica rău la viteza asta. Că tot veni vorba de viteză îl întreb pe Cipri de ce vitezometrul arată mereu zero. Mi-a zis că nu e bai, îmi zice el ce viteză aproximativă avem. Ce bine e să ai pe cineva de încredere cu tine. Ptiu, de două ori norocos.

Vine și mama cu bagaje, le punem în portbagaj, urcă în spate și pornim.
– Manule, accelerează, așaaa… acu ambreiajul până jos… bine… treci în a doua… accelerează…. ambreiajul…. Tot așa până am ajuns la un semafor. Nu ar fi fost prea mare problema dacă nu era în pantă. Pantele, cât le urăsc… Până să se facă verde mai-mai că îl loveam pe cel din spatele meu. Omul era disperat. Vedea că vin înapoi și claxona în durerea lui cât de mult putea pentru că nu mai știa ce să facă. Nu avea scăpare.

S-a făcut într-un sfârșit verde și am plecat cu scârțâit de roți. Când să schimb viteza mi-a murit motorul. Oare mai aveau să se întâmple multe? Da, și încă cum. Ăsta era doar începutul. Pornesc totuși și ajungem la o benzinărie. De frică să nu lovesc pompele am oprit la o distanță respectabilă. Nimic nu m-a convins să mut mașina până nu punea Cipri benzina în rezervor. Nici nu știam ce fel de benzină îi trebuie și nici nu mă interesa. Avem destule probleme pe cap. Frate-miu a reușit să facă cu greu alimentarea pentru că a trebuit să tragă bine de furtun să ajungă la mașină. Bun. Plata și suntem gata de drum lung.

Pe la ora asta mama își dăduse seama că nu sunt cea mai bună soluție pentru dumul lung. Am liniștit-o zicându-i că dacă ieșim din Brașov atunci lumea e a noastră. Și aveam dreptate pentru că, odată ce ai ieșit din oraș, drumul e destul de liber. Deja era mândria mea în joc. Cum adică să nu ajungem în Iași, cu mine șofer? La momentul acela părea destul de improbabil rezultatul.

Ca să nu mai zic că vroiam să merg la Râșnov să fac bungie-jumping. Așa, ca să am și eu ceva aventură în viața mea. Îmi dădusem seama că era mai ușoară alternativa. Eram atât de concentrat cu șofatul încât uitasem de durerea de spate care mă tot supăra. Nu îmi mai trebuia bungie-jumping, nici mâncare, nimic. Scopul vieții mele era să țin mașina pe drum și adesea uitam să schimb vitezele. Nu departe de Brasov mi-a murit motorul iar, la alți câțiva kilometri – aceeași poveste. Frate-miu începuse să își pună întrebări existențiale în mod serios. Dar avea răbdare. Doar ziua abia începuse…

Între timp îmi făcusem o tactică învățată de la GTA. Când intram în localități stăteam în spatele mașinilor la mai bine de 20 de metri și mergeam cu viteza lor. Știam că, de vreme ce ei merg încet, asta e viteza legală și că nu trebuie să mă grăbesc. Tactica a dat roade, deși nu am știut niciodată ce viteză aveam. Doar bănuiam.

Toate bune și frumase (și nici una cu mine). Uitasem de maică-mea de pe bancheta din spate. Vedeam numai linii continue, intrerupte, semafoare, treceri de pietoni cu pietoni pe ele, mașini, mașini, șanțuri, șanturi și iar șanțuri. Parcă începusem să prind treaba cu vitezele. Treaba era mult mai simplă acum că frate-miu schimba vitezele și eu trebuia să mă concentrez numai la pedale și la menținerea mașinii pe drum.

Făcuserăm deja destui kilometri spre obiectivul nostru. Știam că trebuie să trecem pe la serpentinele spre Oituz și îmi măcinam creierul pentru că nu știam cum s-o scot la capăt dacă îmi moare motorul în pantă. Instructorul mă învățase bine, și am luat examenul, dar dacă n-am șofat… Ajungem la un moment dat în spatele unui camion care mergea destul de încet.
– Manule, depășește-l că merge prea încet! Cipri știa manevra. Eu nu.
– Cum naiba vrei să îl depășesc dacă nu știu nici măcar să schimb vitezele!?

***

Deocamdată mă opresc aici cu povestirea aceasta. Nu am mai șofat de atunci, dar cred că altfel ar fi curajul meu dacă as șofa o Toyota Auris, cu motor hibrid. Cred că am nevoie de “kaizen” în viața mea în ceea ce privește șofatul. Adică îmbunătățire continuă. Cei de la Toyota cred în acest principiu și vreau să merg pe mâna lor. Ca să ne facă multora pe plac ei au organizat Caravana Toyota Experience 2010 unde putem proba sau putem lua parte la drive-test. Ca să vezi prin ce localități trece caravana intră aici și informează-te.

Am rămas uimit când am aflat că Auris cu tehnologia Hybrid Synergy Drive consumă numai 3,8 litri pe suta de kilometri. Cu toate că ar părea mică în dimensiuni ea este foarte încăpătoare și designul interior aduce a pisică ce abia așteată să fie mângâiată. Cu viteza maximă de 180km/h este exact ceea ce îmi trebuie. Mă întreb dacă ar fi poleit-o cu aur cum i-ar fi zis? Auris double-pack? La câtă tehnologie are încorporată este o comoară în toată regula.

Volan reglabil, microfon cu recunoaștere vocală, cameră video spate pentru parcare, comutare pe moduri de operare, lumini de drum cu LED, sisteme de siguranță (VSC, TRC, HAC, EBD, EPS, ABS și altele ), computer de bord, senzori pentru geamuri și faruri. Și mă opresc aici pentru că m-a convins deja. Vrei mai multe detalii atunci descarcă datele tehnice de aici.

Altfel ar fi fost aventura de vara trecută dacă aș fi fost cu o asemenea bijuterie de mașină. Vorba aia, pe lângă faptul că are turometru și vitezometru are o întreagă listă de facilități. Articolul acesta participă la concursul Superblog 2010, partea 2.

Iată o nouă caricatură de la mine.
toyota-caricatura


9 Responses to “O vară cu peripeții”

  1. Salut!Esti interesat de schimb de link cu noul meu blog?Ar insemna mult pentru mine daca ai dori sa facem!Noul meu blog este [mesaj editat] !ma gasesti adresa de yah mess [mesaj editat] pentru alte info !Iti multumesc anticipat!Si un banner exchange ar fi bun deasemenea !

  2. Buna asta cu benzile desenate! Am aplicat-o si eu anul trecut.
    Fun! 😀

    • Mersi. e mai interesant, dar imi manaca timp pe care nu il am. O sa vad cum continui.

  3. Hey men, super tare povestirea. sper sa citesc si restul :):) dar pana atunci have fun, be safe and God bless.
    Seeya

  4. Cheța Manuel 11. Oct, 2010 at 23:09

    Hey, thanks. Mersi de vizita. Mai vino pe aici.

Trackbacks/Pingbacks

  1. O vară cu peripeții - Ziarul toateBlogurile.ro - 07. Oct, 2010

    […] O vară cu peripeții Thu Oct 07, 2010 13:56 pm Dacă mă întreabă cineva de ce numele blogului conține cuvântul “optimism” o să se lămurească după ce citește mica mea aventură cu șofatul vara trecută. Pornesc de la a spune că îmi este frică să șofez. Viteza de 20 de km pe oră mi se pare numai potrivită. Mi-am făcut permis pentru că, cine știe, […] […]

  2. O vară cu peripeții – reluare | Manuel Cheța - 18. Jun, 2018

    […] după ce citește mica mea aventură cu șofatul vara trecută. Acest articol a mai fost pe blog aici, dar mi-au recomadat prietenii să îl republic. Ceea ce vei citi este bazat pe fapte reale. Have […]