Minciuna, dreptul oamenilor adulți


E distractiv, nu? Tu, ca adult, îi zici țâncului din fața ta să nu mintă pentru că tu nu ți-ai mințit părinții când ai fost mic. Da, siiigur. Toți te credem. Nici măcar ăla mic din fața ta nu te crede.

Minciuna la copii este un mecanism de a se apăra împotriva repercursiunilor. Minciuna la un om adult este, uneori, o necesitate. Nu ar fi mai simplu să admitem, față de copii, că uneori ai nevoie de minciună pentru a păstra o situație de fapt? Alternativa ar putea fi mai rea.

Vorba aia, adevărul nu te va elibera. Nu are cum. Adevărul, de cele mai multe ori, te împovărează. Tocmai de aceea o minciună bună, folosită la momemtul potrivit, salvează ziua.

Nu sunt adeptul minciunii, dar de câte ori nu ne-am văzut în situația să “mascăm” cele spune în jumătăți de averăruri, minciuni prin omisie sau minciuni pline de dau pe dinafară?

Minciuni:
– Ce faci? Bine! – Pe locul 1. Really!
– Suntem prieteni? Da. – chiar am fost nevoit să tot zic “da” când an lucrat cu un nene nu tocmai sănătos la cap pentru niște cărți. Nu mai repet experiența.
– Zici că am greșit? Doar un pic. – De fapt a greșit de tot, în mod idiot, dar nu vrei să-l rănești.
– Zici că am șansă? Desigur! – Desigur că femeile se încurajează unele pe altele în felul ăsta mereu.

Așadar, minciuna este bună când ești adult, dar rea când ești mic. Deal with it!

Comments are closed.