We can haz biskitz

Rar mi-a fost dat să văd chipuri așa de senine pe cum am văzut azi când stăteam la bucătarie la masă și oamenii veneau unul după altul zâmbind să privească minunea ce se desfășura sub ochii noștri: cutia de biscuiți. Cutia nouă era la locul știut și avea biscuiți noi, cu portocale, vanilie, ciocolată și gust de ghimbir. Firma dă salarii bune angajaților și o serie de beneficii, dar nici în ziua de salariu nu îi vezi intr-atât de fericiți pe cum erau azi când s-au descoperit biscuiții în bucătărie.

Calmul și sobrietatea britanică, reținerea ce o pot avea tot felul de culturi, că doar suntem o echipă mixtă, nu pot pune stavilă poftei enorme de a molfăi biscuiții care așteaptă să își îndeplinească destinul în gurile noastre hulpave.

În trecut.

În trecut erau alți biscuiți iar cei cu stafide dispăreau primii. La un moment dat vedeai că dispare câte un coleg de la calculator și, dacă făceai drum la bucătărie, atunci îl găseai contemplând cutia de biscuiți și apoi molfăind ca într-o visare biscuitele ales. Fugeam și eu când aveam un minut liber să judec la cele drepte și cele strâmbe din Univers în timp ce ronțăiam tacticos din biscuite, având grijă să nu pierd nici o firmitură.

Biscuiții ăia or fi, poate, cea mai mică chestie din lista de beneficii oferite angajaților, dar, dom’le, ce priză aveau la tot poporul. Se închegau discuții despre biscuiți și despre cine e pofticiosul care a luat câte un pumn de biscuiți. Recunosc, luam și eu câte 2-3 ca să am la drum. Fără cafea și biscuiți munca nu mai e la fel.

Apoi, într-o zi fatidică, ne-a lovit dezastrul. Ne-am pomenit că nu mai sunt biscuiți. Cutia era acolo, în sertarul în care știam noi, dar nu avea biscuiți. Cei adunați să vadă tragedia arătau de parcă tocmai participau la o înmormântare. Apoi veneau alții și alții să vadă isprava. Nu mai erau biscuiți. Nu se poate! Chiar NU!

Au trecut zile, au trecut săptămâni și biscuiții nu mai apăreau. Oamenii au trecut prin toate fazele prin care treci atunci când te lovește tragedia: de la negare la acceptarea fenomenului.

Din când în când mai vedeai că vreun coleg își lua soarta în dinți, se ridica de la calculator și, în speranța că poate karma +100 și ceva Magic +200 dobândite de nu-știu-unde îi vor ajuta, luau drumul bucătăriei în căutarea mult-visaților biscuiți. Drumul era greu, ușile se ridicau deasupra lui ca niște troli care erau gata să arunce cu stânci în ei. La fiecare colț te așteptai ca vreun asasin să curme viața viteazului care lua drumul biscuiților. Fiecare pas era un chin, sudoarea curgea șiroaie, dar viteazul continua drumul. Apoi ajungeau în bucătărie și ținteau sertarul. Nu ziceau nimic și flancau cumva ținta, dar noi stiam că își va face curaj și că va merge la sertarul de biscuiți. Nimic. Prima dată. A doua oară. A treia oară.

La un moment dat chinul nu mai putea fi suportat și ne-am făcut curaj. Am strâns echipă de soli și am trimis câte unul la recepționeră să întrebăm de biscuiți. Verdictul cădea ca un topor pe gâtlejul nefericitului și era gata să îi reteze țeasta precum tăia tataia găini sâmbăta pentru borșul de week-end: “Nu mai avem. Distribuitorul nu mai are biscuiți”. Blasfemie! Nu se poate. La fel, primul, al doilea și al treilea. Toți același verdict: nu mai primim biscuiți. Eram devastați.

După ceva săptămâni ne-am învățat cu lipsa biscuiților și mergeam în glumă la sertar. “Haha, câți biscuiți ai văzut azi?”, mă întreba un coleg. “Dar tu?”, întrebam eu. Răspunsul îl știam amândoi, dar nu ziceam nimic cu voce tare. Spiritul nostru de luptători feroce în alte IT-ului a fost răpit odată cu răpirea biscuiților. Sfâșietor, nu alta.

Au trecut zile, săptămâni. Am început să beau apă în loc de biscuiți. Un pahar de apă în cinstea biscuiților apuși. Onor!

Azi.

Azi am venit de la magazinul unde merg să iau ceva gătit zilnic. Pregătit să ronțăi ce aveam luat văd cum vin colegi unul câte unul țintă la sertarul cu pricina. Toată bucătăria s-a luminat când au deschis sertarul. Biscuiți! Noi! Și de atâtea feluri! Nu credeam să văd atâta fericire pe fețele oamenilor, fericire creată de un lucru aparent nesemnificativ precum niște biscuiți.

Nu am avut curaj.

Am așteptat să mănânc ce am avut și apoi să plece colegii. Nu vroiam ca nimeni să îmi ruineze momentul în care mă holbez cu poftă la biscuiți. Am ales unul cu vanilie și altul cu ciocolată. A trecut prea mult timp, mult prea mult!

Vestea s-a propagat repede. Oamenii veneau necrezând că știrea este adevărată. Sigur nu era vreun truc, vreo păcăleală? Veneau cu grijă parcă să nu fie dezamăgiți. Nu doreau să își vadă inima zdrobită iar. Poți îndura suferintă până la un punct. Și vedeau că biscuiții erau acolo. Fericire!

Un coleg mai în vârstă, care de obicei este serios, avea fața luminată când ronțăia un biscuite în bucătărie. Rar am văzut fericirea pe fața oamenilor, dar el îi întrecea pe toți. Era numai colegul și biscuitele. Așteptarea asta o fi meritat oare? Poate da, poate nu, dar măcar știm că acum avem biscuiți. Universul își poate purta de grijă, nouă ne ajung biscuiții.

Vinerea asta va fi ținută minte ca Vinerea Ridicării la Cer a IT-istului Molfăitor de Biscuiți. A fost o zi ca niciuna alta.

Emailul care a adus vestea asta va fi trecut în Cărțile Sfinte ale Biscuitelui și pe obeliscul dedicat Biscuiților de Pretutindeni:


To: All
Subject: We have biscuits

Glorioasă zi!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Povestioare SF | Manuel Cheța - 01. Dec, 2017

    […] Până atunci te invit să citești despre suferința ce am avut, eu și colegii, când firma la care lucrăm a scos biscuiții din meniu. […]